E dimineata in orasul de munte. Inca nu i-am gasit o alta denumire. De ce? Orasul de munte e atat de simplu, stereotipic. Sunt atat de multe orase de munte. Dar niciunul nu se compara cu acesta. Acesta e nascut din sufletul meu. Strada care imi pleaca de sub geam e familiara. De parca am desenat-o eu. Cand eram copil desenam. Seara inchideam lumina si ma uitam pe geam. Si desenam strada. Gemurile erau mereu reci si neprietenoase. Mama le-a inlocuit intre timp cu unele noi care nu imi mai inspira nimic. Dar se vede mai bine prin ele. Ceata se ridica lenesa. Eu sper sa faca loc unui soare care ma va dezmorti. Tanjesc dupa soare de cateva zile. Cateodata ma gandesc ca sunt prea posesiva, ca ii solicit prezenta in fiecare zi, ca il caut mereu cu privirea si atunci cand il vad inchid ochii. Chiar daca merg pe strada. Daca ar fi sa fac o lista cu ce iubesc cel mai mult, ea ar arata asa:
Lista cu ce iubesc cel mai mult
– Muntii impaduriti;
– Soarele care iese timid din nori;
– Aerul rece de munte cu iz de fum si verde ud;
– Oamenii;
– Africa;
– Clatitele cu dulceata de zmeura;
Etc.
Si mii de alte lucruri, culori, sentimente pe care le pastrez pentru mine. Ca sa nu le alterez. Iubesc, de exemplu, cartile din biblioteca familiei. Cand eram copil, le aranjam in functie de colectie, de autor, de secol, de marime si cateodata de culoare. Le aranajam si rearanjam. Intregul proces ma costa cateva zile pentru ca eram atat de minutioasa incat de multe ori trebuia sa stric tot ce facusem pentru a gasi o forma mai buna. O combinatie mai buna. Ce sa caute Elena Farago langa Emile Zola? Sau Literatura secolului XX in Biblioteca pentru toti? Pentru ca aveam foarte multe carti, ma simteam mai bogata decat copiii cu care ma jucam in fata blocului. Ei nu aveau decat cateva, destul de recente si cu coperte moderne. Cartile mele, ale familiei mele, erau transmise din generatie in generatie. Peretele uneia dintre cele trei camere era ocupat in totalitate de biblioteca. Tata a trebuit sa mai comande o etajera pentru ca biblioteca devenise neincapatoare. Etajera sosi intr-o dupa-amiaza si mirosea a lemn proaspat lacuit. M-am bucurat de ea ca de un dar. Cred ca daca as fi primit o papusa m-as fi uitat trist la ea. Papusile nici macar nu vorbesc. Toata familia participa la aranjarea cartilor pe noua etajera. Mama, tata, fratele meu. Atunci am simtit ca suntem o familie, mai apoi ne-am ratacit. Mie mi se parea ca am rolul principal. Mi se parea. Cartile nu trebuie aranjate oricum. Si logica o intelegeam doar eu. Cartile noastre erau gri-galbui. Miroseau a vechi si culorile de pe coperte erau cat se poate de fade si de multe ori triste. Unele carti erau bolnave. Isi pierdeau filele de parca ar fi vrut sa se lepede de anumite pasaje. Eu le vindecam, de oblojeam ranile cu lipici care, nu am inteles niciodata de ce, nu tinea decat cateva zile. In momentul in care cercetam rana pentru a-mi evalua calitatile de vindecator, paginile erau din nou dezlipite. Si o luam de la capat. Biblioteca era camera tatei. A devenit mai tarziu a fratelui meu. Cand eram copil petreceam ore aranjand carti, vindecandu-le, citindu-le. Cand am crescut intram grabita, cautam o carte pe care urma sa o citesc si ieseam la fel de grabita. Camera era mereu rece si nu mai era a tatei.
Azi biblioteca mi se pare o camera veche. Etajera noua e veche. Se confunda atat de bine cu peisajul incat a devenit invizibila. Din loc in loc e zgariata. Printre cartile vechi au aparut unele noi pe care nu le-am vazut niciodata. Au coperte frumos colorate care stralucesc. Paginile nu sunt gri-galbui. Sunt albe. Si miros a cerneala de tipografie. Miros a proaspat. Ce o sa se intample cu toate cartile astea? m-a intrebat bunica in timp ce m-a surprins stand in fata bibliotecii. Aveam lacrimi in ochi. Eu sunt prea sensibila ca sa supravietuiesc. Mi-am inghitit lacrimile. O sa le pastram, i-am spus. Nu o sa le aruncam. Oare de ce ma intrebase asta? De parca a doua zi urma sa murim cu totii si cartile ar fi ramas a nimanui.
Am ales doua carti pe care sa le iau cu mine. Lucian Blaga – Hronicul si cantecul varstelor. Calistrat Hogas – Pe drumuri de munte. Pe celelalte nu mi-am permis sa le deranjez. Erau randuite de mine, probabil acum zece ani. Sau chiar mai mult. Nu mai intelegeam ordinea si mi se parea de multe ori chiar gresita, ilogica.
Continuare la lista cu ce iubesc cel mai mult
– Cartile din biblioteca familiei;
– Fluturii colorati intr-o zi de vara;
– Florile de camp;
– Scoicile nezdrobite de pe plaja;
– Orice fel de mancare cu dulceata de zmeura.
Etc.
Oare cum sa numesc orasul de munte?
cristinawinters 
Dezvaluirea sufletului devine din ce in ce mai dezrobitoare. Fiecare familie e legata de ceva, de un ritual pe care numai ea il intelege. Amintirile te fac sa realizezi ce ai avut, ce a fost si poate te ajuta sa vezi ce va fi. Sau macar sa construiesti un a fi…
Pentru mine duminica la amiaza era partea mea favorita a saptamanii. Era momentul cand in sfarsit tata, mama eu si frate-miu ne asezam la masa si mancam cu pofta. Eram flamanzi pentru ca nu am mancat nimic toata dimineata. La biserica nu se merge mancat, zice mama. Tata nu mergea la biserica, dar parca in respect fata de noi nu manca nici el. Ne astepta. Ne asteptam unul pe altul. Era momentul ala cand aveam rabdare sa ne asteptam, sa ne trecem din mana in bana blidul de bors, apoi niste sarmale sau mai stiu eu ce. Era mancarea cea mai buna.
Si acum cand merg acasa, mancarea e cea mai buna cand stau la masa din bucatarie. E o masa câsa, acoperita cu o musama decolorata. Si cu toate aceastea e o masa buna, pentru ca mereu cand stau la masa ai il am pe tata povestindu-mi cate in luna si stele (parca s-ar termina cuvintele daca se opreste) si mama criticandu-l, in felul ei de nevasta. Si ei au renovat casa si bucatarie nu mai arata la fel. E mai moderna. Parca vor sa puna in umbra ca ei cresc mai batrani pe zi ce trece.
Scuze daca am navalit in spatiul tau cu „povestile” mele, dar dezgolirea sufletului tau imi da ghiont sa fac si eu la fel.
Draga mea, tocmai de asta scriu. Sa gasesc oameni carora nu le e frica sa se dezgoleasca ca mine. Eu sunt atat de goala incat pot fi pusa in Playboy 🙂
Obiceiuri similare ne-au incarcat viata cu pasiunile ei. Orasul de Zmeura, unde tot ce e bun e facut cu smeura. Ma regasesc, Cris, in obiceiul tau de a citi si de a aranja cartile cu precizie, nascand lumi in care cartile sa se simta acasa. Le-am citit cu atentie, le-am mirosit adesea si am fost fascinat sa am carte! Biblioteca… sufletului, cu praf de om pe rafturi, carti ce ne cheama… A fost o vreme in care noi simteam chemarea cartii din suflet, azi, cand stam si privim la carti, ele ne cheama… Ai citit oare postarea mea despre Paznicul de praf? Posibil sa nu… Orasul tau, de zmeura, e plin de istoria unei fete ce-a mers pe drumul ei…